A fi sau a nu fi samurai

Istoria Kendo-ului

Originile Kendo-ului

Kendo, sau calea sabiei, este arta marţiala japoneză modernă ce opune doi practicanţi protejaţi de armuri specifice într-o înfruntare cu “sabia” de bambus. Utilizând un repertoriu tehnic, o tactica şi o strategie de luptă precis codificate şi articulate într-un sistem coerent, completat de o latură filosofică şi morală, Kendo este intim legat de istoria şi cultura ţării de origine.

La fel cum scrima europeană este moștenirea unei îndelungate tradiții militare și a unor prestigioase școli de lupta cu sabia – germane, franceze, spaniole, italiene etc,  kendo este forma modernă spre care au evoluat tehnicile vechilor școli ale războinicilor medievali japonezi. Această artă este intr-adevar rezultatul a mai mult de un mileniu de istorie frământată  presărată cu înfruntări sângeroase, și a două secole și jumătate de pace impusă și menținuta prin forță militară de shogunii Tokugawa.

A urmat însa deschiderea ţării spre lumea occidentală în care utilizarea armelor de foc a fost generalizată. Devenite anacronice și confruntate cu pericolul dispariției  vechile discipline martiale (jutsu) s-au adaptat, au supraviețuit și au intrat în modernizare sub forma noilor arte (do) martiale cunoscute tuturor (Judo, Aikido, Kendo, Iai-do, etc). Renăscute,  ele și-au demonstrat în timp valoarea, atât ca discipline sportive, competiționale  cât și ca sisteme educaţionale ce se adresează corpului și spiritului omului modern, cu influenţe benefice dovedite asupra sistemului de valori morale ale practicanților, asupra sănătății și psihicului lor.

Pentru a înțelege acest aparent paradox, prin care metode de luptă destinate uciderii adversarului și-au găsit locul în sistemul de valori al unei societăți moderne ce condamna violenţa și războiul, nimic nu pare mai sugestiv decât un scurt istoric al scrimei japoneze ca parte a istoriei generale a ţării Soarelui Răsare.

Originile îndepărtate ale castei samurailor pot fi plasate în epocile Yamato și Nara (710–794). Acum apar războinicii profesioniști (Bushi), membrii ai unor familii cu tradiție războinică (Buke). Este perioada închegării primei formațiuni statale organizate în câmpia Yamato și a expansiunii sale în dauna populației Ainu, împinse spre nordul arhipelagului nipon. Armele utilizate erau în special arcul, halebarda și sabia dreapta cu doua tăișuri de model chinezesc, destinată mai degrabă străpungerii inamicului în lupte de infanterie.

În epoca Heian (794–1185) este semnalată apariția sabiei curbate în paralel cu creșterea importantei cavaleriei. Noua formă a lamei, curbată, cu un singur tăiș, permitea o mai eficientă tăiere de pe cal a adversarului pedestru pe de o parte, iar pe de alta parte,  câștiga un plus de rezistenta și diminua șocurile transmise în încheietura pumnului. Utilizarea acestei forme de sabie s-a generalizat practic spre sfârșitul epocii Heian.

În timpul războaielor ce au marcat trecerea la perioada Kamakura (1185-1333), formarea și afirmarea clanurilor războinice (Buke) este deja definitivată. Forma de guvernământ este Shogunat-ul, primul din istoria Japoniei. Shogunul, guvernator militar cu mandat imperial, asigura o guvernare instabilă marcată de revolte și războaie frecvente. Acesta este cadrul de afirmare a unor puternice clanuri militare provinciale și a unor războinici legendari. Armele preferate sunt arcul, halebarda, lancea și bineînțeles sabia. Aceasta din urma, curbată, ajunge la dimensiuni nemaiîntâlnite nici înainte și nici după aceea (1,30 – 1,80 m ), fiind mânuita cu două mâini. Purtată în teaca, este, în funcție de înălțimea și forța posesorului, atârnată la şold sau pe spate.

Epoca Muromaki (1337–1573) aduce în scena al doilea shogunat, cel al familiei Ashikaga. Vor urma într-un şir aproape neîntrerupt  războaie și bătălii de o amploare și de o ferocitate necunoscute până atunci, culminând cu războaiele de succesiune “Onin”(1467-1477) și cu “perioada Seniorilor Războinici”  (1495–1577). Daimyo, seniori feudali, adesea ereditari, ieșiți de sub controlul autorităților centrale, se luptă intre ei, alternând alianțe conjuncturale și trădări pentru a-și extinde domeniile. Este perioada în care arcul și halebarda pierd din importantă în favoarea lăncii și a sabiei . Aceasta își reduce lungimea pentru o mai mare ușurință în mânuire, ajungând la dimensiunile cunoscute astăzi.

Din cauza confruntărilor foarte frecvente și sălbatice, samuraii acorda întreaga lor atenție eficienţei imediate pe câmpul de lupta. Preocupările pentru estetica și armonia tehnicilor, ca și pentru o eventuală componentă spirituală și morală a scrimei lipsesc aproape cu desăvârșire.  Acest mod de abordare a luptei, implicând pierderi umane și materiale uriașe, va duce însă la două rezultate importante pentru evoluția Caii Sabiei.

În primul rând va determina perfecționarea tehnologiei de fabricare a lamelor, apogeul în aceasta privința fiind atins la sfârșitul epocii Kamakura și începutul epocii Muromachi.

În al doilea rând cei mai valoroși și mai renumiți războinici ajung foarte căutați de diferiți Daimyo pe post de instructori ai propriilor samurai. Îşi fac astfel apariția școlile Ryu de pregătire militară în care accentul se pune pe mânuirea sabie (Ken – Jutsu), completată de lupta cu halebarda și lancea, tirul cu arcul, echitația,  lupta corp la corp. Şcolile sunt conduse de maeștri care își demonstrau valoarea marţială pe câmpul de luptă sau în dueluri iar supraviețuirea lor fără răni foarte grave sau infirmități era cea mai buna garanție a eficienţei metodelor lor de luptă. În caz că aceste succese se datorau în prea mare măsura unui talent sau unei abilitați fizice ieșite din comun a maestrului, școala îi supraviețuia rareori, elevii neputându-se ridica la nivelul fondatorului. Au supraviețuit și s-au dezvoltat doar acele școli care prin antrenamente exigente și îndelungate puteau dezvolta capacitățile fizice și mentale și îmbunătățeau abilitatea tehnică a unui războinic obișnuit în epocă.

Pe parcursul acestor secole în care războiul era regula iar pacea o excepție,  au apărut astfel sisteme bine articulate de pregatire a samurailor în Ryu-uri prestigioase fondate și conduse de maeștri de mare valoare, adeseori din generații succesive ale acelorași familii. Unele dintre aceste școli au reușit să supraviețuiască secolelor ce au urmat, funcționând și în zilele noastre.

Este cazul Katori Shinto Ryu, scoala întemeiată la începutul sec. al XV–lea de Iizasa Choisai Ienao (1387-1488) sub influenţa religiei Shinto. Stilul având un caracter defensiv sesizabil, este astăzi declarat “patrimoniu cultural” al Japoniei.

Sub influenţa Katori Shinto Ryu, Tsukahara Bokuden (1490-1571) celebru datorita numeroaselor dueluri câștigate fondeaza Kashima Shinto Ryu. Kamiizumi Nobutsuna (1507-1577) studiază stilul Kashima Shinto Ryu precum și Kage Ryu (școala Umbrei) și creează propriul său stil Shin Kage Ryu (Noua scoală a Umbrei). Se retrage după ce transmite conducerea școlii lui Yagyu Muneyoshi. Kamiizumi Nobutsuna a jucat un rol extrem de important în evoluția ulterioară a Ken-Jutsu spre Kendo, introducând pentru prima data o dimensiune spirituală în mânuirea sabiei.

Yagyu Muneyoshi (1527-1606) va dezvolta stilul transmis de maestrul său creând propria școală Yagyu Shin Kage Ryu. După exemplul predecesorului său, dezvoltă latura spirituală a școlii,  conform cu principiile religiei budiste, trecând dincolo de interesul imediat, al eficientei în luptă. Procesul va fi continuat de fiul sau Munenori sub influenţa călugărului Zen Takuan Soho (1573-1645) și a noilor condiții politice și sociale datorate instaurării Shogunat-ului Tokugawa.

Tot maeștrilor Yagyu se pare că li se datorează și introducerea primei forme de Shinai (sabie formata din lamele elastice din bambus prinse într-un toc de piele) în antrenamentele de Ken-Jutsu. Acesta permitea executarea asalturilor libere, diminuând riscul unor răniri sau decese accidentale ca în cazul săbiilor adevărate sau a celor din lemn rigide (Bokken).

Prestigiul școlii era atât de mare în epocă încât al doilea maestru Munenori și al treilea Mitsuyoshi au fost instructorii principali de scrimă ai shogunilor Hidetada si Iemitsu din dinastia Tokugawa.

O scoală cu o celebritate egală a fost Itto Ryu fondată în aceeași perioadă de Ito Ittosai Kagehisa (1540-1653?). Şcoala a exercitat o certa influentă asupra Kendo-ului modern. Unele ramuri ale școlii s-au transmis până în zilele noastre, purtând amprenta personalității deosebit de puternice a maestrului fondator. Om de o hotărâre feroce, preocupat exclusiv de eficientă și cu un caracter inflexibil, Ittosai și-a dovedit calitățile tehnice și forța spirituală în cele peste 90 de dueluri câștigate pe parcursul vieții.  La fel de inflexibil s-a dovedit și în cazul alegerii succesorului său la conducerea școlii, impunându-le celor doi aspiranți o luptă pe viata și pe moarte.

Învingătorul Ono Tadaaki (1559-1628) s-a dovedit demn de maestrul său, fiind al doilea instructor de scrimă al shogunului Hidetada Tokugawa. Şcoala Itto a consacrat tehnicile directe, dar precise și puternice, utilizând o sabie lunga mânuită de preferință cu ambele mâini, imagine atât de familiară în Kendo-ul de astăzi.

În 1603 Ieyasu Tokugawa reuseste să încheie procesul de unificare și pacificare a ţării început de Oda Nobunaga și continuat de Toyotomi Hideyoshi. Începe astfel al treilea și ultimul shogunat, cel al clanului Tokugawa, inaugurând epoca Edo (1603-1868).

Ţara beneficiază de două secole și jumătate de pace sub un regim militar autoritar. Războaiele între Daimyo sunt interzise, societatea este rigid stratificată în caste iar contactele cu lumea exterioară sunt interzise aproape complet.

Samuraiul care trăia, lupta și se identifica cu sabia sa își pierde utilitatea ca războinic. Nu-i mai rămâne decât rolul de a se impune ca funcționar înarmat, păstrarea ordinii și liniștii publice.

Ken-jutsu intra într-o perioada de stagnare. Netestate în lupta reală, tehnicile și secvențele tactice ale diferitelor școli se formalizează și se ritualizează.  Creste însă importanţa componentei morale și spirituale sub influenţa Budismului Zen și a Confucianismului. Sunt redactate primele coduri de comportament și reguli de viaţă ale samurailor. Începe să se cristalizeze Bushido (calea războiului).

Deși duelurile erau dezaprobate de autorități,  Iai-Jutsu, forma de autoapărare și duel a luptei cu sabia cunoaște o dezvoltare deosebită, fapt perfect explicabil într-o societate militară. Spre finalul epocii Edo, partizanii și adversarii Shogunat-ului precum și cei ai deschiderii ţării către exterior declanșează un şir de revolte și rebeliuni, ciocniri militare în care cel mai adesea armele de foc sunt preferate în defavoarea sabiei, marcând astfel ultimele zile ale Ken-Jutsu–lui ca practică în scopuri militare a scrimei japoneze.

În locul său urma să-şi facă apariția Kendo-ul modern…

Kendo-ul modern

Pentru a înțelege transformarea kenjutsu-lui în Kendo, e important sa cunoaștem fundalul istoric. Astfel, perioada Tokugawa se termină prin abdicarea shogunului Tokugawa Yoshinobu în favoarea tânărului împărat Mutsuhito. Dar lucrurile aveau săse complice în momentul în care partizanii shogunului au refuzat sa renunțe la putere, declanșând astfel razboiul Boshin (1868-69), în urma căruia împăratul reușește sa preia puterea și să-și instaleze reședința la Edo, vechea capitala a shogunilor Tokugawa. Sub noul nume de Tokyo, ea va deveni capitala Japoniei moderne.

O contribuție decisivă la restaurarea puterii imperiale a avut-o grupul tinerilor samurai din provinciile Satsuma, Choshu si Tosa – Kido Takayoshi, Okubo Toshimichi, Saigo Takamori și alții. Urmează o perioadă tulbure în care se încearcă modernizarea febrilă a ţării, trecerea din plin feudalism în epoca modernă. Astfel în 1871 se desființează împărțirea ţării în han-uri (provincii feudale), fiind introdus sistemul prefecturilor, diferențele sociale sunt lichidate, toți cetățenii fiind considerați – cel putin formal – egali în faţa legii.

Cu toate ca aceasta perioadă nu a fost favorabilă Căii Sabiei, foștii samurai au fost obligați să găsească alternative pentru a-și păstra tradițiile de luptă într-o societate într-o profundă schimbare. Astfel, Sakakibara Kenkichi, reputat expert de sabie, a reușit să obțină permisiunea de a organiza demonstrații de scrimă (Gekiken kyougyou) în fata marelui public. Prima demonstrație a avut loc la Tokyo în 11 aprilie 1873, având aprobarea guvernului și a împăratului.  Demonstrațiile au devenit foarte populare, deoarece în perioada shogunatului oamenilor de rând le era interzis să asiste sau să participe la antrenamentele samurailor. Datorită eforturilor lui Sakakibara Kenkichi, Kenjutsu se transforma în Kendo-ul modern, motiv pentru care el este considerat părintele acestei arte marţiale.

În 1873 se introduce principiul recrutării generale, care implica dreptul și obligația la instruire militară pentru toți bărbații, indiferent din ce castă ar fi făcut parte. Acest fapt îi ofensează grav pe samurai. Însă lovitura de graţie o reprezintă decretarea în 1876 a Hattorei, adică interzicerea portului de către samurai a daisho-ului (cele doua săbii) . Nemulțumirea foștilor războinici culminează cu revolta “Seinan no Eki” din 1877 condusa de către Saigo Takamori, în provincia Satsuma. La 24 septembrie 1877 are loc bătălia de la Chiroyama, care reprezintă sfârșitul clasei războinicilor-samurai. În această luptă disperată, ei au refuzat să folosească arme de foc, înfruntând doar cu săbiile tunurile și puștile noilor trupe imperiale. După înfrângere,  Saigo Takamori s-a sinucis prin seppuku.

Din punctul de vedere al Kendo-ului, urmează o perioada de declin, care ţine până în 1887. Atunci au loc mai multe rebeliuni împotriva guvernului, care au demonstrat necesitatea instruirii ofițerilor de politie în Kendo. Din acest moment Kendo-ul este din ce în ce mai apreciat; astfel în 1895 este înființată organizația Butokukai (Dai Nihon Butokukai – Organizația Japoneza a Virtuților Martiale) pentru încurajarea Kendo-ului și a altor arte marţiale. În 1911 predarea Kendo-ului este introdusă în școlile generale, cu scopul de a educa fizic și mental noua generație.  În 1912 o comisie formată din maeștri proeminenți ai celor mai reputate școli de sabie din Japonia a demarat elaborarea programei sistematizate de kata ( Dai Teikoku Kendo no Kata). În 1917, aceasta a fost finalizată, sub configurația actualmente cunoscută, cuprinzând șapte kata pentru sabia lungă şi trei pentru cea scurtă. Inspirată din secvențele tactice de lupta cu sabia ale celor mai respectate ryu-uri tradiționale, aceste kata exprimă spiritul și ilustrează principiile noii arte marţiale, onorând în același timp o tradiție veche de secole.

În perioada războiului chino-japonez și a primului război mondial, Kendo-ul este în plina înflorire,  datorită militarismului care domina societatea japoneza a vremii. Apoi în 1939, pe măsura ce Japonia se pregătea pentru al doilea război mondial, Kendo devine curs obligatoriu pentru toți băieții. După înfrângere,  Kendo este interzis, fiind considerat de către autoritățile de ocupație americane o manifestare a spiritului războinic japonez.

Retragerea trupelor americane din țară a dus la înființarea,  în 14 octombrie 1952, a “Zen Nihon Kendo Renmei” (Federația Japoneza de Kendo), iar în 1957 Kendo-ul este reintrodus ca disciplină de educație fizică în toate școlile elementare. Kendo redevine popular în întreaga țară. Chiar mai mult, scrima japoneza modernă începe să se răspândească în toată lumea, astfel ca în 1970 este organizat primul campionat mondial de Kendo …

Bibliografie

  1. Dicționar de Arte Martiale Lois Federic ; Ed. Enciclopedica; Bucuresti 1993
  2. Kendo – Lehrbuch des japanischen Schwertkampfes Oshima Kotaro; Verlag Weinmann; Berlin 1990
  3. Decouvrir le Kendo Claude Hamot, Yoshimura Kenichi Edition Amphora S.A; Paris 1991
  4. Iai- Do… Blitzscnell die Waffe ziehen und treffen Feliks F. Hoff; Verlag Weinmann; Berlin 1993
  5. Bokken Art Of The Japanese Sword Dave Lowry; Ohara Publication Inc; Santa Clara; California 1986
  6. Moartea voluntară în Japonia de la Harakiri la Kamikaze Maurice Pinguet; Ed. Ararat, Buc. 1997